În nordul judeţului Botoşani, la Darabani, se află un loc de legendă şi un monument al naturii. Este vorba despre o poiană străjuită de trei stejari vechi de mai bine de 500 de ani. Legendele locului spun că au fost sădiţi personal de Ştefan cel Mare, întors dintr-o bătălie cu tătarii.

La aproape 80 de kilometri de municipiul Botoşani, lângă Darabani, cel mai nordic oraş al României, se află Poiana Teioasă. La poiană se ajunge pe un drum de pământ, greu accesibil, ce şerpuieşte pe malurile Prutului. În mijlocul câmpurilor arse de soare vara sau bătute de vânturi şi acoperite de troiene iarna, se ridică falnică una dintre cele mai bătrâne păduri ale Moldovei. Pădurarii şi personalul din cadrul ocolului silvic din Darabani spun că Teioasa, cum este cunoscută vechea pădure de către localnici, are peste 500 de ani vechime.

„Părinţii” tuturor copacilor din pădurea ce se întinde până către celălalt mal al Prutului sunt, însă, trei stejari uriaşi, pe care cu greu îi pot cuprinde cu braţele deschise câţiva oameni. Coronamentul lor urcă spre cer, la o înălţime de peste 30 de metri, formând în mijlocul lor o poiană umbroasă, numai bună de popasuri în vremuri caniculare. Este un uriaş bivuac, format din trunchiuri şi crengi gigantice. Oamenii locului îi privesc cu teamă, cu respect şi îi mângâie afectuos pe scoarţa bătrână. „Au văzut multe veacuri, mulţi voievozi şi multe popasuri de armate. Locul ăsta este plin de poveşti”, spune Dumitru Silion, un bătrân din Darabani, care serveşte drept ghid voluntar pentru toţi cei care vor să vadă stejarii.

Bătălia de la 20 august 1470

Una dintre cele mai interesante legende despre cei trei stejari este legată de numele voievodului Ştefan cel Mare. De altfel, localnicii şi istoricii locului spun că voievodul moldovean ar fi plantat cu mâna lui stejarii acum 545 de ani. Povestea se leagă de o campanie militară a lui Ştefan cel Mare peste Prut. În vara lui 1470, hanul tătar Mamac, ce-şi avea sălaşurile pe Volga, a înaintat în căutare de pradă şi a ajuns la Nistru. Şi-a împărţit oastea de călăreţi războinici în trei coloane pe care le-a trimis după pradă în trei direcţii diferite. Prima s-a dus către Jîtomîr, în Ucraina de astăzi, a doua către Terebovlea, tot în ţinuturile ucrainene de astăzi, dar pe atunci posesiuni poloneze, şi, în fine, cea de-a treia – în zona de nord a Moldovei.

Armatele care au jefuit crunt Moldova erau cele mai numeroase şi conduse personal de fiul şi fratele lui Mamac. „Ridicatu-s-a multă mulţime de oaste tătărească şi au intrat în ţară să prade“, scria şi Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei. Jaful tătăresc este cumplit, după cum relatează cronicile. Călăreţii nomazi sunt alungaţi însă de cavaleria moldovenească. Istorici precum Nicolae Iorga vorbesc despre contingente de arcaşi moldoveni călare, care i-au alungat peste Prut pe tătari. Ştefan cel Mare avansează în teritoriul Basarabiei de astăzi în fruntea oştilor sale şi în locul numit Lipnic, localitate astăzi în raionul Ocniţa din Republica Moldova, lângă o dumbravă, surprinde grosul oştilor tătare, conduse de fiul şi de fratele hanului Mamac.

Sursa: www.adevarul.ro